Dizabilitatea este un termen generic folosit frecvent în societatea actuală, însă acesta a asimilat de-a lungul anilor o conotație greșită ca urmare a unei erori de sens.

În această direcție dorim să venim cu câteva clarificari. Ad litteram dizabilitatea este o “stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare”¹. Dizabilitatea fizică presupune o limitare a funcționării fizice, a mobilității, a dexterității sau a rezistenței unei persoane. La extrema cealaltă întâlnim și alte dizabilități, precum cele neurologice care includ deficiențe ce limitează și alte aspecte importante ale vieții cotidiene precum: tulburările respiratorii, orbirea, epilepsia și problemele de somn.

Din păcate, dizabilitatea a fost și este văzută drept ceva sumbru, negativ și chiar un subiect tabu, iar  persoanele cu dizabilități  ajung să fie discrimintae și plasate în azile și clinici de profil din cauza situației lor și a stării de sănătate.

Din cauza acestor mentalități discriminatorii, persoanele cu dizabilități se confruntă zilnic cu fel și fel de stereotipuri, luptă continuu pentru a fi acceptați de societate, pentru a avea acces la educație, pentru a se integra în câmpul muncii etc.

Cu această ocazie specială, de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități dorim să aducem un infim aport în procesul schimbării. INVACARE, furnizor dispozitive de mers și îngrijire la domiciliu a firmei noastre, a realizat un studiu avand drept subiect posibilitatea de a schimba percepția societății despre “dizabilitate”. Studiul a avut drept esantion utilizatorii de fotolii rulante din intreaga Europa.

 Mai jos sunt câteva răspunsuri elocvente, la care ar trebui să reflectăm cu toții.

E, 27 ani, Scoția: „Mi-ar plăcea ca societatea să înțeleagă că sunt mândru de dizabilitatea mea, iar aceasta poate fi, de ce nu, și un lucru pozitiv. Nu este obligatoriu să aibă întotdeauna nuanțe de negativitate, rușine sau milă. Condiția mea a adus în viața mea câteva oportunități uimitoare pentru mine și, dacă aș avea dreptul la trei dorințe, vă spun sincer că printre ele nu se numără neapărat și abilitatea de a merge din nou. Dizabilitatea face parte din mine, mă întregește.

Așadar, în viitor gândiți-vă de două ori înainte de a-i atribui unei persoane cu dizabilități substantive precum “curajos”, “puternic” sau să-i tineți discursuri încurajatoare referitoare la postura ei".

A, 29 ani, Italia: “Cel mai important lucru în viața este educație formală și nonformală și abilitatea noastră de a învăța din greșeli. Suntem cu toții ființe umane și este firesc să fim curioși și să vrem să punem întrebări, însă în opinia mea această curiozitate nu trebuie oprită, ci doar cizelată.

Am o paralizie cerebrală și o deficiență de vorbire evidentă. Ceea ce mă întristează cel mai mult nu este afecțiunea în sine, ci ipostazele în care copiii își întreabă părinții de ce eu vorbesc diferit, iar ei - adulții … pur și simplu tac. Probabil ei cred că o fac din politețe, respect față de mine. Dar nu! Nu este deloc așa! Copiii sunt curioși, iar întrebările fac parte din procesul lor de dezvoltare. Vor să descopere lucruri, vor să primească răspunsuri, mai ales la cele care par de neînțeles pentru ei. Ei bine, dacă cei mici sunt cu adevărat interesați să afle despre mine și, prin urmare, să învețe despre persoanele cu dizabilități trebuie să primească raspunsuri ad-hoc. Lipsa unui răspuns într-o situație incomodă pentru adultul care-I însoțește le oprimă curiozitatea și oprește total procesul de învățare. În plus îi va face pe copii să se teamă de persoanele cu dizabilități, în loc le înțeleagă. Vă rog, părinți, permiteți copiilor voștri să se apropie de mine și să pună întrebări”.

Anonim, 42 ani, Spania: „Energia noastră trebuie să fie mereu la cel mai înalt nivel pentru că noi ducem zilnic o luptă aprigă pentru acces, incluziune și egalitate. Nu avem nevoie de compasiune, ci de drepturi! În acest moment au loc o multitudine de campanii pentru schimbarea mentalițății și accesul egal în societate de către persoane cu suflet nobil. Acestea nu fac decât să să economisească din energia prietenilor și a familiilor noastre care pot fi mai mult timp alături de noi.”

Milităm la nivel global, facem mitinguri, participăm la manifestății însă de cele mai multe ori vedem doar fondul problemei nu și esența ei.

Pragmatismul constă în a intra în contact direct cu persoanele cu dizabilități, a le cunoaște necesitățile, a-i ajuta fără a-i compătimi.

În România se desfășoară un proiect care se adresează persoanelor cu dizabilități menit să-i ajute să se reintegreze în câmpul muncii prin achiziția de dispozitive și tehnologii asistive care le usurează viață si le redă independența.

 https://www.ortopedica.ro/dispozitive-asistive

Sperăm că este acest scurt articol să vă fie de ajutor și că v-a făcut să reflectați asupra unor acțiuni viitoare. Nu este important să cunoaștem numele unor afecțiuni specifice, ci este important să facem persoanele cu dizabilități se simtă suficient de confortabil cu noi, dar mai încrezători  în ei.